Materialele si metodele folosite pentru tencuiala au ramas in mare masura neschimbate in ultimile secole in Europa, pana in momentul cand metodele mai vechi au inceput sa fie abandonate, in timpul secolului al XIX-lea, fiind alese metode mai rapide bazate pe nisip, ciment si fibre plastice. Pentru tencuiala decorativa Baumit, intra pe Adrenco.ro!
Aceste noi tehnologii au fost cuplate cu folosirea gipsului aplicat, spre sfarsitul secolului 18. Doua tipuri distinctive de material sunt descrise prin termenul “tencuiala”: ipsosul si gipsul. Pe scara larga, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, a fost tencuiala pe baza de ipsos cea care a dominat.
Aceasta era produsa prin calcinarea pietrei de var (carbonat de calciu) la temperaturi ce depaseau 1000 de grade celsius, avand ca rezultat formarea de oxid de calciu. Ipsosul se intoarce la o stare identica din punct de vedere chimic, ca si roca mama, prin absorbtia inceata a dioxidului de carbon, in timpul carbonarii.
Aditia factorilor ce pot imbunatati rapiditatea proceselor (asa cum ar fi caramida sfaramata) la niste tipuri de tencuieli non-hidraulice, reduce timpul de formare dar scade maleabilitatea.
In ultimul rand, cimenturile artificiale ce formeaza noile tipuri de ipsos sunt redundante in cazul constructiilor noi, acestea aparand ca finisaj predominant pentru pereti interiori si pentru plafoane.
Ipsosul capata proprietati unice atunci cand este combinat cu materiale agregate, ca de exemplu nisipul sau materialele plastice. Totusi, aceste caracteristici restrictioneaza grosimea de aplicare ce poate fi folosita, pana la maxim 18 mm si necesita cateva zile intre aplicatii, pentru a permite contractia si dezvoltarea unei rezistente corespunzatoare.
Mai pot fi incluse si alte tipuri de agregate sau asa numitele ingrediente organice, cum ar fi parul de bovine, ce poate modifica si ajusta performanta lucrului manual (maleabilitatii pentru cel care sculpteaza sau modifica acest material). Amestecul rezultat poate fi folosit pentru a decora pereti si tavane, pentru ornamente si diferite modelari.
Pana in secolul 20, acoperirea unor suprafete mari si curbate, a inceput sa devina economica, prin adaptarea stilurilor heraldice de la interioare si producerea lor in masa. Modelarea tencuielii este un proces aditiv prin care materialul este adaugat in mod gradual pe suprafata aflata sub lucru, de catre un zidar.
Lucrul manual individual al fiecarui element, a permis o realizare tehnica profunda, cu modele ce imbogatesc fatadele multor cladiri din ziua de astazi, incepand cu sfarsitul secolului al XVII-lea si pana in era moderna.
Turnarile pe suprafete mai mari, presupun totusi si o armatura interiora, pana sunt carbonate adecvat. Aceste armaturi pot fi de origine metalica (feroase) sau organice (lemn sau os), permitand un suport adecvat pentru carbonarea tencuielii.
In timp ce ipsosul de var este rezistent la apa si poate fi folosit atat la interior cat si la exterior, acest lucru nu mai este valabil si pentru gips, bazat pe sulfat de calciu.
Calcinat la nu mai mult de 120 de grade celsius, pentru a produce o pulbere alba, acesta se formeaza si devine rigid in maxim 15 minute, la mixarea cu apa. Acesta este asadar, un material ce se poate folosi numai la interior.
