Practicile funerare romane includ ritualurile religioase ale romanilor antici referitoare la funeralii, incinerari si inmormantari. Ei faceau parte din traditia sfintita a timpului (latina: mos maiorum), codul nescris din care romanii isi derivau normele sociale. Rituri funerare de elita, in special procesiuni si elogii publice, a oferit familiei oportunitatea de a celebra public viata si faptele decedatului, stramosilor acestora si statutul familiei in comunitate.
Uneori, elita politica a oferit sarbatori publice costisitoare, jocuri si distractii populare dupa inmormantarile familiei, pentru a-i onora pe cei plecati si pentru a-si mentine propriul profil public si reputatia de generozitate. Jocurile cu gladiatori romani au inceput ca daruri de inmormantare pentru cei decedati in familii cu statut inalt.
Se presupune ca expozitiile si cheltuielile funerare au fost limitate de legile somptuare, menite sa reduca invidia de clasa si conflictul social in consecinta. Cei mai putin instariti si cei care nu aveau sprijinul unei familii extinse se puteau abona la bresle sau colegii care ofera servicii funerare pentru membri. Pana la inmormantarea si eliminarea lor, mortii prezentau un risc de poluare ritualica.
Acest lucru a fost gestionat prin ritualuri funerare care i-au separat de lumea celor vii si le-au trimis spiritul in lumea interlopa. Pompieri profesionistiau fost disponibili sa organizeze inmormantarea, sa gestioneze riturile si sa arunce cadavrul. Chiar si cele mai simple inmormantari ale cetateanului Romei si ale majoritatii libere ar putea fi foarte costisitoare, raportat la venituri.
Cei mai saraci, si anumite categorii de criminali, puteau fi aruncati in gropi sau rauri, sau lasati sa putrezeasca in aer liber. In timpul ciumatilor si pandemiilor, sistemul ar putea fi complet coplesit. Se credea ca cei care au intampinat o moarte prematura sau prematura sau au murit fara a beneficia de ritualuri funerare ii bantuie pe cei vii ca spirite vagabonde si nelinistite, pana cand au putut fi exorcizati. Despre serviciile din prezent, poti afla mai multe accesand https://osiris.ro/servicii/.
In istoria timpurie a Romei, atat inhumarea, cat si incinerarea erau de uz comun intre toate clasele. Pe la mijlocul Republicii, inhumarea a fost aproape exclusiv inlocuita de incinerare, cu unele exceptii notabile, si a ramas cea mai comuna practica funerara pana la mijlocul Imperiului, cand a fost aproape in intregime inlocuita de inhumatie.
Motivele posibile pentru aceste schimbari pe scara larga sunt subiectul speculatiilor academice. In timpul erei imperiale timpurii, nevoile funerare ale saracilor au fost cel putin partial satisfacute prin furnizarea de morminte de cenusa cu nise multiple, cunoscute sub numele de columbaria (morminte de porumbar). In timpul Imperiului de mai tarziu, si in special in epoca crestina timpurie, catacombele Romei au indeplinit o functie similara ca depozite pentru inmormantarile prin inhumatie.
Prin traditia antica, cimitirele erau situate in afara granitelor rituale (pomerium) ale oraselor si oraselor. Monumente marete si morminte umile deopotriva stateau pe marginea drumurilor, uneori grupate ca „orase ale mortilor”. Mormintele erau vizitate in mod regulat de rudele in viata, cu ofrande decedatului cu mancare si vin si sarbatori speciale in timpul anumitor festivaluri si aniversari romane; cu respectarea funerara corecta si continuitatea ingrijirii de la o generatie la alta, se credea ca nuantele generatiilor plecate raman bine dispuse fata de descendentii lor in viata.
Familiile care isi permiteau cheltuiau din belsug pe morminte si memoriale. Un sarcofag romanar putea fi o lucrare de arta elaborata, decorata cu sculpturi in relief care infatiseaza o scena alegorica, mitologica sau istorica sau o scena din viata de zi cu zi. Unele morminte sunt foarte bine conservate, iar imaginile si inscriptiile lor sunt o sursa importanta de informatii pentru indivizi, familii si evenimente semnificative.
Ingrijirea mortilor
In antichitatea greco-romana, trupurile mortilor erau considerate poluante. In acelasi timp, datoria iubitoare fata de stramosi (pietas) a fost o parte fundamentala a culturii romane antice. [3] Grija mortilor a negociat aceste doua atitudini emotionale opuse. Cand erau onorate in mod corespunzator cu ritualuri funerare si memoriale de catre cei vii, se credea ca spiritele mortilor devin stramosi binevoitori si isi protejeaza descendentii.
Cei care au murit „inainte de termenul lor natural” sau fara rituri funerare adecvate se credea ca ratacesc pe pamant si bantuie pe cei vii ca niste fantome razbunatoare si razbunatoare. Turnarea ritualica a pamantului sau asezarea gazonului pe oasele incinerate ar fi putut fi cerinta minima pentru a face dintr-un mormant un locus religiosus (un loc religios, deci protejat de zei). Riturile de inmormantare, si inmormantarea in sine, puteau fi refuzate anumitor categorii de criminali dupa executare, demonstratie ca prin aceasta simpla omisiune, puterea statului s-ar putea extinde pana la condamnarea perpetua a sufletelor.
